Of, viața mea

După ce viața s-a irosit, tot vrea să o regăsească pe femeia care i-a răpit inima.

Sentința ar fi putut închide cartea. O viață irosită nu mai are unde să meargă. Aici are. Și tot o iubește, după ce viața s-a irosit. Inima răpită și iubirea care continuă stau în aceeași frază, iar fraza nu alege între ele. Distrugerea îi dă un plan. Tot ce declară fără sens se organizează în jurul absenței, fiindcă ea rămâne ce are mai bun. Pierderea nu golește zilele. Le umple cu întoarcerea ei.

Din adâncul inimii îi spune că o iubește și că vrea să îi vorbească. Se roagă la stele, în tăcere. Stelele nu aduc regăsirea. Îi țin locul în care poate continua să jure, către femeia care i-a răpit inima și nu e de față. Rugăciunea ține iubirea care continuă, cu viața deja irosită încă deschisă.

Plânsul e degeaba și tot nu se oprește. Ultimul gest e mărturia, dorința de a spune cât o iubește. O viață irosită care încă își face program după întoarcerea ei.