Așa sunt zilele mele

Una bună la zece rele, iar lumea care bârfește ajunge să șteargă omul pe care tot îl numără.

Proporția se repetă până sună a lege. O vorbă bună nu a venit. Lumea rea vorbește de rău, iar el cere să fie scăpat de ea, fără un trimis care să îl ia de mână. Salvarea e goală. Nu vrea un aliat. Vrea să iasă din sală. Zece rele pot fi îndurate cât timp mai ești numărat printre ele. Problema începe când numărătoarea rămâne, iar omul iese din ea.

Bârfa măcar îl numea. Fereala îl șterge. Nimeni nu îl vede, parcă nu există, lumea se ferește, sufletul rămâne trist. Ostilitatea și-a schimbat meseria. Înainte îl ținea în gură. Acum îl ocolește. O bârfă e o formă strâmbă de prezență. Fereala e absență curată.

Ar striga la cer de necaz și tace, cu inima de fier. Tăcerea e imaginea pe care și-o dă: un piept care ține zece rele fără să le întoarcă. Salvarea rămâne cerere. Socoteala zilelor nu se corectează. Se îndură.